Omul care știa mai bine

Apartamentul de 2 camere din Pallady îl vindea singur, fără agenție. L-am sunat, ca pe orice proprietar, și m-a oprit din prima: „Mi-am făcut eu o analiză." Se uitase pe anunțuri, văzuse ce cer vecinii de bloc și pusese și el un preț — 147.000 de euro, puțin mai sus, „ca să am de unde lăsa, dacă mă sună cineva serios". De agenți imobiliari nu voia să audă: „Dacă ai client, adu-l. Dacă îl cumpără, te cinstesc, n-am nicio problemă."

Puteam să închid și să-mi văd de treabă. Nu știu de ce, dar... n-am făcut-o. L-am sunat peste două săptămâni. Și peste încă două. Nu ca să-i vând ceva, că n-aveam ce — doar să-l întreb ce mai face cu apartamentul, cum mai decurg lucrurile. La început îmi răspundea scurt. Apoi a început să-mi spună singur: cine a mai venit la vizionare, ce-a zis, de ce n-a ieșit nimic. Au trecut trei luni și jumătate așa, cu un telefon la câteva săptămâni. Se făcuse un obicei cumva să ne auzim și să povestim câteva minute.

După o perioadă de timp și peste 7-8 apeluri... m-a chemat la o discuție. „Domnule Juganaru, dacă vreți, când aveți drum, vă aștept la o cafea și să ne și cunoaștem"...

Cred că se aștepta la un agent grăbit, cu telefonul pregătit să facă poze și să-i pună anunțul peste tot. Eu n-am scos telefonul. M-am așezat cu el la masă și am stat de vorbă: de ce vinde, până când vrea să se mute, ce are de gând după. Am cerut să văd actele, să fiu sigur că e totul în regulă. La un moment dat s-a oprit și m-a întrebat, mirat: „Tu chiar nu faci poze?" Nu încă. Voiam întâi să înțeleg omul și apartamentul.

M-am întors după câteva zile cu o analiză comparativă de piață. Nu o părere, ci prețuri la care chiar s-au vândut apartamente ca al lui, în aceeași zonă. Îi ieșea între 120.000 și 125.000 de euro, poate 130.000 cu puțin noroc, pentru că avea niște particularități care atrăgeau. S-a uitat la hârtie, apoi la mine, și a râs: „Aberezi. Se vând cu 150.000 în bloc, iar al meu arată mai bine." N-am insistat. I-am spus doar că-l sun peste două săptămâni, ca de obicei.

A trecut o lună și nu l-am mai căutat. M-a sunat el. Vorbea altfel. Nu supărat, mai mult obosit. Nu-l sunase nimeni, nu venise nimeni. „Domnule Juganaru, îți dau o șansă. Fac tot ce zici. Chiar sunt curios dacă ai dreptate." I-am propus să listăm la 120.000, ca să înceapă să sune telefonul. A acceptat, dar mi-a zis clar: „Încă nu spun că vând la atât." „Bine", i-am zis. „Deocamdată vrem doar să vină lumea și vedem ce preț vă pot obține."

Am luat-o de la capăt, cum trebuie. Am scos vechiul anunț și l-am lăsat câteva săptămâni, să-l uite piața — un apartament pe care l-au tot văzut cu preț umflat nu se vinde a doua zi doar fiindcă ai schimbat cifra. Am făcut poze profesionale, filmare și tur virtual. L-am listat la 120.000. Și a început să sune telefonul. În trei săptămâni aveam 11 vizionări, pe care le-am ținut în două zile, și la fiecare vizionare dădeam o mapă de prezentare și informații despre apartament, cu motivele pentru care ăsta e prețul de la care pornim.

Apartamentul care stătuse singur luni de zile s-a trezit dintr-odată cu oameni la ușă. Din cele 11 vizionări au venit 4 oferte, între 120.000 și 125.000 de euro. Le-am pus una lângă alta, cinstit, și le-am lăsat să se întreacă între ele.